Astăzi nu am să scriu un editorial lung şi nici în cuvinte atent alese, menite să stârnească un nu ştiu ce, ca de fiecare dată... astăzi poate că nici măcar nu scriu un editorial, ci mă despoi de sentimente, de toate aceste trăiri pe care fiecare dintre noi le avem în prag de Sărbătoare şi care uneori, voit sau nu, ne convertesc în persoane sensibile.

Nu este prima Sărbătoare pe care o petrec departe de casă... da, de casă...! Şi am să spun "casă" de atâtea ori, de fiecare dată când voi simţi că mă încearcă sufletul, am să spun "acasă" de atâtea ori în care nicăieri nu mă voi simţi ca acolo unde m-am născut şi am crescut. Câte Sărbători au mai trecut pe lângă mine aici, departe de a le trăi cu sufletul si emoţia de odată... îmi aduceam aminte, fiindcă acesta a cam rămas din păcate singurul gând care aduce sub întregul său amintiri frumoase, de felul în care aşteptam cândva Sărbătorile acasă... fără să fi trebuit să am atâţia bani pentru a reuşi să fiu fericită, fără să fi trebuit să mă sacrific înstrăinându-mă de tot ceea ce sunt, pentru a obţine... de fapt, ma întreb şi acum... ce??! Săptămâna Patimilor era învăluită de emoţii, de aşteptarea Zilei Sfinte, de împăcare şi linişte sufletească..., de spiritualitate, de tradiţie... Culegeam câteva frunze pentru a face modele pe ouăle roşii, care se chinuiau de la an la an să iasă mai frumoase sau nu..., strângându-le în ciorap fin de damă, dupa care urma să vedem desfăcându-le, rezultatul final. Cozonac, chec, multe dulciuri, care în amintirile mele au gustul mai deosebit decât orice din ceea ce mănânc acum, atâtea şi atâtea emoţii care acum îmi par de neînţeles, pentru Noaptea de Înviere. Hainele noi pe care ni le luam eu şi sora mea an de an, îmbrăcându-le încă din Miercurea Mare, pe când mergeam la Denii. Natura se îmbrăca de Sărbătoare de fiecare data, cu un parfum splendid de flori de zambilă, de liliac... de zarzări înfloriţi... şi un tablou minunat ne gâdila retina. Era Paşte şi ne spuneam toţi "Hristos a Înviat!"... Azi, în aşteptarea unui nici eu nu ştiu ce, mă uit pe fereastră la cei care şi-au sărbătorit Paştele încă de zilele trecute... ei nu au făcut-o în felul nostru, ei nu au simţit aşa cum simţim noi... uneori îi dispreţuiesc, deşi ei nu poartă vreo vină, sunt eu cea care trăiesc în ţara lor... alteori îi invidiez, iar de cele mai multe ori, ca acum... stau şi îi privesc purtând în suflet doar dorul faţă de clipe care nu se mai întorc...

Sursa: www.asiiromani.eu