Ziarele de astăzi afişează pentru a nu ştiu câta oara ştiri despre profesorii nemulţumiţi de recompensarea pecuniară pe care o primesc de la stat. Doleanţele lor sunt tergiversate până în momente critice când li se mai adaugă la salarii câteva zeci de lei. E greu să nu îi înţelegi şi să nu te alături suferinţei lor, care durează de ani întregi.
Cer ceva legitim, dar sunt făcuţi să pară nişte cerşetori la uşa Guvernului sau nişte oameni fără studii, deci fără prea mari pretenţii.
Dacă este să trecem la partea realistă a situaţiei dificile prin care trec cadrele didactice, profesorii reprezintă stâlpul educaţiei noastre sau ce a mai rămas din ea. Fără ei nu putem exista ca fiinţe sociale, integrate într-un sistem care are atâtea aşteptări de la noi. Implicit, instituţiile pe care ei le reprezintă sunt un bilet imperios către obţinerea unei identităţi culturale.
Cu toate acestea, inconvenientele venite din partea domnilor profesori nu s-au oprit nici până astăzi, din contră, continuă să nască şi mai multe animozităţi prin cererile lor îndreptăţite.
La omul sărac nici boii nu trag…nimic mai adevărat. Sărmanii oameni, după ce au primit asigurări că nu îşi vor pierde din drepturile câştigate, în prezent, au aflat consternaţi că sunt în pericol de a-şi pierde salariul de merit, fără plata orelor suplimentare şi de asemenea, că nu vor beneficia de premiul lunar din suma de 2% din fondul de salarii.
E crunt să stai la catedra tăcerii, să îţi spui poezioara de fiecare zi şi să ştii că mâine va fi la fel ca ieri şi ca azi. E şi mai crunt să vezi profesorii cum stau aţintiţi la fereastra, gândindu-se probabil cum o să reziste încă o lună, cum o să îşi ţină copiii în şcoli, facultăţi, cum o să plătească taxele, chiria şi toate celelalte facturi.
Să zicem că suntem la ora de experimente sociologice.
Ce ar fi să propunem o situaţie foarte constructivă, atât pentru cei care o execută, cât şi pentru cei care privesc rezultatele ei. Să îi lăsăm pe cei de la putere, care au salarii astronomice, să trăiască precum o fac profesorii, cu n milioane pe lună şi celelalte greutăţi financiare care se adaugă listei. Experimentul nu ar trebui să dureze mai mult de trei luni, timp în care, cel mai norocos, mai binecuvântat de soartă să fie un om normal, mai puţin decât modest. De la „Nu ştiu ce să fac cu banii“, până la „Cu ce cumpăr mâncare astăzi?“ nu va fi decât un pas, poate traumatizant pentru unul şi uluitor pentru celălalt, situat pe tron pentru perioada de timp specificată.
De altfel, poate ar exista şi mai mult respect pentru persoanele care ne învaţă copiii în şcoli, acele persoane care petrec de la şase până la opt ore de predare, care învaţă pentru a învăţa pe alţii la rândul lor, care au destulă răbdare pentru a asculta aceleaşi greşeli la nesfârşit.
Fiecare om este plătit pe măsura meseriei pe care o prestează…totuşi, un lucru e paradoxal. Profesorii obţin salarii pentru o meserie aproape inexistentă, atât corespund salariile lor care îi fac să ajungă în mizerie. Sărăcia lor va însemna pe de o parte pauperizarea noastră intelectuală. Poate de asta s-a ajuns la cazurile tinerilor care termină liceul şi afirmă că „le place multe, dar în special să se distreze şi cam atât… “.
Sursa: www.asiiromani.eu